Participarea la atelierul „Poezii terapeutice” a fost una dintre cele mai frumoase și neașteptat de profunde experiențe pe care le-am trăit ca voluntar. Deși am intrat în sală cu o ușoară curiozitate și cu dorința de a vedea cum își găsesc oamenii liniștea prin cuvinte, am plecat cu un sentiment clar că literatura poate deveni un spațiu de vindecare, de regăsire și de apropiere.
Atmosfera de la început a fost caldă, cu lumini blânde și oameni care nu se cunoșteau, dar care erau gata să împărtășească fragmente din ei. A fost pentru prima dată când am simțit că un atelier nu e doar o activitate organizată, ci o întâlnire între emoții diferite care, pentru o oră sau două, aleg să respire în același ritm. Poezia nu era doar citită; era trăită. Fiecare participant părea să atingă cu grijă versurile, ca pe un obiect prețios pe care îl descoperă pentru prima dată.
Aromele care au dat glas emoțiilor
M-a impresionat tare momentul în care am început să asociem poeziile cu anumite ceaiuri, ca și cum fiecare vers ar fi avut aroma lui proprie. A fost un exercițiu neașteptat de intim: descopeream cum un ceai de lavandă aducea o nuanță de blândețe unui poem, cum menta răcorea un text încărcat de nostalgie sau cum un ceai negru intensifica trăirile din versurile profunde. În liniștea aceea, în care se simțeau doar parfumuri calde și foșnetul paginilor, am înțeles că poezia nu trăiește doar în cărți, ci în toate simțurile noastre. Iar pentru câteva minute, toți am simțit că pășim într-o lume în care cuvintele și gusturile se împletesc într-un mod magic.
Când am început să împărtășim între noi aceste asocieri și interpretări, s-a creat o legătură sinceră și blândă, pe care rar o întâlnești în cadrul unor activități obișnuite. Era ca și cum fiecare și-a expus în fața celorlalți o parte din propria sensibilitate, iar ceilalți o primeau cu respect și curiozitate. Oamenii au nevoie de astfel de momente – în care să fie ascultați fără grabă, văzuți fără filtre și acceptați exact așa cum sunt.
Ca voluntar, m-am simțit parte dintr-un proces de creștere și transformare, atât personal, cât și comunitar. Am învățat cât de puternic poate fi un spațiu în care emoțiile sunt acceptate și transformate în artă, iar lucruri simple, precum o ceașcă de ceai, devin punți între oameni. Această activitate m-a ajutat să văd mai clar valoarea implicării: nu doar că ofer ceva celorlalți, dar primesc, la rândul meu, lecții și trăiri neașteptate.
Atelierul „Poezii terapeutice” mi-a arătat că vorbele pot vindeca și că oamenii – atunci când li se
oferă un cadru sigur – emană o energie nebănuită în jur . Este o experiență pe care aș recomanda-o oricui. Iar mie mi-a rămas în gând ca o dovadă că poezia, în simplitatea ei, poate deschide drumuri interioare pe care altfel nu am fi îndrăznit să pășim.
Bianca Gogolinca